Rareș Florin Stoica – Bringing It All Back

Când l-am cunoscut pe Rareș am știut că este omul care poate “să zâmbească până și gândul ce-l neliniștește”. Seninătatea lui sinceră, sufragiile entuziasmului atât de plin și de adevărat, îi dădeau aparența omului echivalent cu imaginea sa, lucru care pare, astăzi, tot mai rar.

L-am cunosocut acum ceva vreme, cu doar un sfert de ora înainte de a intra pe scenă. Am avut timp, în cele cincisprezece minute cât am stat de vorbă să intuiesc cum, chiar și în afara scenei, este un torent emoțional. El însuși este o stare vie, generos comunicativă. De la boem la pragmatic, firea lui liniștită și caldă relevă în cea mai simplă discuție pe care o poartă cu cineva o construcție sufletească de un ciudat și derutant dinamism al formelor lăuntrice, refuzând să fie selectiv cu sentimentul, lucru adesea specific uman, el contractând acțiunea și tensiunea în emoție vie.

Într-o societate în care pare că doar pragmatismul cotidian este ridicat la rang de principiu, Rareș nu se sfiește să-i iubească până la dăruire pe semenii săi. “Hai să lăsăm sentimentul să fie mai puternic între oameni. Sentimentul, și nu emoția. Emoția are legătură cu tine, cu fricile tale, cu ceea ce crezi tu într-un anumit moment. Este un control. Sentimentul poate fi plenar. Rămâne.“

Apropiindu-mă, am înțeles că pe scenă, ca și în viață, Rareș pare a fi un actor fără prea multe unelte. Căci toate sunt ascunse atât de bine în ființă lui, încât contopirea pare a fi una dusă până la identitate. Astfel, harul pare că vine fără condei, lăsând să se vadă doar pentru cei atenți truda din spate a bijutierului. Anii de muncă, de reflecție subiectivă, de viu supliciu al sinelui, deseori repetată ca pe o bandă magnetică: nevăzând altceva decât un joc al ideilor. Astfel, deși se lasă rostite, cuvintele se îmboldesc la suflarea lui. Iar, apoi, ca un exercițiu magic, vine migala acceptării sau a respingerii personale a actului scenic.

Rareș Florin Stoica - Full-size - 2
Foto credit: Cătălin Asanache

L: Vorbește-mi puțin despre trăsăturile care-l defineau cel mai bine pe Rareș atunci când era mic.

R: Ludicul. Jovialitatea. Dorința de a stimula asta întotdeauna, prin tot felul de jocuri cu copiii, având în vedere că aveam o curte și inventam tot felul de jocuri pe care le puneam în practică deseori.  Inocența. Poate că este o caracteristică pe care aș vrea să o păstrez…

L: Acum ai o inocența deșteaptă.

R: Inocență, dar nu spre naivitate. Nu la asta mă refer. A inner child-ului nostru. Poate că de multe ori ne aflăm în niște situații în care te simți mofluz pentru că cineva îți dă niște palme. Iar tu le preiei și le duci în copilul tău, iar atunci el se mofluzează. El, nu tu… cel matur.

L: Bun, și ce a rămas?

R: Prin prisma meseriei am obligația de a mă juca mai departe. Sunt printre cei norocoși pentru că pot face asta și încă mă bucur să descopăr copilăria și la 31 de ani.

16796927_10211075153810608_8737091943289217525_o
Din spectacolul Deșteptarea Primăverii, de Frank Wedekind la Teatrul Mic

L: Apropo de copilărie, pentru oricine te vede și prima dată, chiar dacă nu te șție, este absolut evident că eșți un om bun până în măduva oaselor. Nu cred că este cineva care se îndoiește de asta. Cum ai reușit să fii așa? Ce ți-au spus tie părinții și cum te-au crescut de-ai ajuns așa?

R: Poate că mi-au dat un tip de verticalitate de a fi un om “cumsecade” – așa cum se zice la noi în Ardeal, unde poate că are o altă semnificație expresia. Unde este cu adevărat important. Poate că da… de la ei am primit asta. Dar ce înseamnă bunătatea? Fiecare dintre noi ne naștem cu niște date, până la urmă. Acum sunt la o vârstă în care bunătatea este un concept. Dar ce înseamnă ea? Cred că aș vrea doar ca oamenii să se regăsească în asta. Apropo de bunătate și de răutate. Întuneric-lumina. Veșnică dualitate. O idee pe care am citit-o la un moment dat spune că, de fapt, întunericul poate conduce la acțiune. Dar lumina?

L: Spre tine, cred.

R: Spre tine, spre reflecție mai mult. Către cine eșți. Spre nimic. Iar cât de îngrijorați suntem că așa ceva ne poate conduce către nimic.

L: Clar. Câteodată căutăm haotic ceva…

rarespozadinmartiri
Din spectacolul Martiri, de Marius von Mayenburg, traducere din germană de Elise Wilk la Teatrul Mic

R: Uite, după două luni de pandemie, observi persoanele din jurul tău. A lăsat niște urme perioada asta pe care poate încă nu le vedem.

L: Acum, când vorbim, e viață ta cea pe care ți-ai imaginat-o?

R: Dacă mi-ai fi pus întrebarea înainte de pandemie, aș fi spus că mi-aș fi imaginat o altă viață. Poate că mă vedeam o mare vedetă.

L: Ți-ai dorit asta?!

R: Da, da, cum să nu. Tot timpul îmi doream asta când eram mic. Mi-aș fi dorit să apar nu știu pe unde. Dar poate că toate lucrurile care s-au întâmplat până acum, toate “aparițiile” mele, au fost benefice. Ori pentru mine, ori pentru ceilalți. Poate că nimic nu a fost întâmplător. Chiar nimic. Dar acum, după pandamie, vreau să spun că asta e viața pe care mi-am imaginat-o. Stând cu tine aici. De ce să îmi doresc altceva în momentul asta? Am ajuns să înțeleg ce înseamnă conceptul ăsta  de „aici și acum” din teatru, în viață de zi cu zi. Să fii prezent. Prezența noastră și faptul că văd copilul respectiv alergând lângă tatăl lui… uite câtă bucurie poate aduce o așa imagine. Iar asta ține de prezență, pentru că vezi…Îmi spunea cineva de curând că și într-o situație mai gravă, sau problematică, în care noi nu vedem soluții… ele sunt acolo. Fix sub ochii tăi.

44039935_10216196801608602_1224600845169983488_o

Ascultându-l, îți dai seama întotdeauna că este un om care a luptat să ajungă liber. Nu se (mai) teme de truda căutării, de spectacolul îndoielii, de reguli, de eșec sau chiar de glorie. Le îmbrățișează cu o sete aproape egală pe toate, trăindu-le și rescriindu-le pe scenă după propriile adevăruri. Nu se adresează niciodată trecutului pentru a-i cere ajutorul, ci, mai cu seama, pentru a recunoaște în el asemănările ce-i vor permite să-și însușească deosebirile. “După ce ai început să crești stima de sine, lași la o parte anumite frici. Te mai desprinzi de unele lucruri vechi. Sunt multe frici acolo, dar sunt netangibile. Nu poți pune mâna pe ele. Ele doar apar. Sunt latente. Totul, poate fi rezumat la un singur lucru. Să vrei să fii fericit. Acolo nu mai poate fi nicio barieră.”

A știut să lase loc pentru adevărurile pornite din sufletul său, dar și să apare invățătura de căpătai a actului de creație, îmbogățită de constante precum dragostea, onorea, spiritul de sacrificiu, demnitatea, prietenia și compasiunea. Rareș oferă tinerețe însuși teatrului. Căci, nu este tinerețea teatrului condiționată întotdeauna de criteriile de estetică ale celui ce-l creaaza? “Dar spun, cu tot sufletul, așa cum spune Treplev în Perscărușul, că trebuie găsite forme noi. Dar care sunt alea? Poate că autenticitatea. Cât de autentic poți fi tu în seara respectivă, în rolul respectiv, în repetiția respectivă, în momentul ăsta – aici și acum. După autenticitate mai este nevoie de mister. ( missssteeeer :)) ) Dacă ai un rol care are doar 2 replici în tot spectacolul, ca actor – te frustrezi? Poate că ai doar două replici pentru că restul replicilor preferi să nu le spui.”

L: Cum se formează un drum de artist, Rareș? Cât talent și câtă muncă? Și, oare, mai este ceva pe lângă asta?

Rareș Florin Stoica - Full-size - 9
Foto credit: Cătălin Asanache

 

R: Cu siguranță este vorba de foarte multă muncă. Dar acum cred că este un șablon atât de ordinar – chiar și eu, în alte interviuri am spus că talentul este 1%, iar munca 99%. Dar nu mai cred asta. Cred că trebuie să ai talent, șarm, carismă.

L: Dar lucrurile astea le poți dobândi?

R: Da… poate că poți dobândi asta…tot prin multă muncă. E clar că este vorba și de multă muncă.

L: Speram să îmi spui asta. Și eu cred că talentul este primordial.

R: Dar oare ce este talentul? Am stat de multe ori să mă gândesc la asta. Eu cred că are legătură cu ceva ce tu ai în interiorul tău și vrei să manifești în exteriorul tău. Dar este ceva ce nu se poate dobândi neapărat prin rațiune. Rațiunea te poate îndrepta către, dar nu te poate face să fii acel lucru.

L: Da, dar eu cred că pe lângă asta, trebuie să ai puterea de a o pune în celălalt. Pentru că degeaba o ai pentru ține, dacă nu o poți manifesta.

R: Da, dar vorbim despre putere. Iar puterea înseamnă și control. De exemplu, când mergem undeva în vacanță și ne hrănim – pentru că noi ne hrănim cu aspecte și doar întâlnindu-ne cu persoane din jurul nostru. Este vorba de hrănire – de ce mă hrănesc încă cu aspectele respective? Poate nu mai vreau asta. Dar când ajungi să nu mai vrei să te hrănești cu aspectele respective?

L: Când crezi că ai destul.

R: Când crezi că ai destul și când ajungi tu la o stare prezentă (îh)..Nici nu o pot pune în termeni.

L: Un preaplin, probabil. Dar eu cred că preaplinul se și golește în timp.

R: Dintr-un preaplin te golești,dar cumva și rămâi.

29136750_10214493721352660_8638237409118519296_o

Din spectacolul KARAMAZOVII, de Horia Lovinescu și Dan Micu la Teatrul Mic. Alături de Alina Petrică.

Rareș are o calitate aparte: te umple de o neliniște care în exact același timp știe să te liniștească. Are întotdeauna întrebările potrivite pentru a fora în sinele adânc al fiecăruia. Este, în același timp, și cămin, și ființă a emoției. Nu abuzează de cuvinte mari fără o acoperire, ci, mai cu seama, le umple pe cele aparent ordinare de un “profund” născut parcă odată cu el. Contopește genuinul în aspru, și asprul în pur cu ușurința omului care depășește convetiile pentru a crea altele noi, personale, izvorâte din sine însuși, dar care se dovedesc aplicabile general, nu particular. “Poate că este așa cum am citit într-o carte. Câteodată, blândețea poate să ascundă o formă de asprime foarte puternică din interiorul nostru. Nu e bine să fii nici foarte blând, dar nici foarte aspru. E bine să existe un echilibru. Cu anumite persoane este bine să fii blând, cu altele aspru. Unora trebuie să le vorbești la ureche, altora în public. Cred că și asta are legătură tot cu liniștea. Pentru că, atunci, sufletul poate fi liniștit.”

Această muncă a sa cu sinele și atingerea plină de talent te fac pe tine, ca spectactator, odată intrat în universul lui să te întrebi cum reușește să facă din multele lucruri rostite atât de des de către noi, în general din cauza neînțelegerii originii sau ordinii acestora, sau chiar a lipsei de stăruință asupra lor, să se spulbere atât de repede de sensurile inutile, luminându-se parcă și strălucind în culoarea lor naturală. 19488884_1635997893079078_5686069505560502019_o

Privindu-l, de multe ori, la teatru, am înțeles că nu poți știi despre el care este caracteristica sa pregnantă. Când joacă, parcă posibilitățile de cunoaștere se îmbogățesc sau se preschimbă cu fiecare seară, prefigurând sensuri noi, prin exact aceleași mișcări și tendințe. Poate că cel mai mare pariu pe care îl câștigă este să despartă pentru toată lumea, când vine vorba de transmiterea emoției, creatul de increat, obținând, astfel, un dialog surd prin forța mișcării suave a sentimentului și a imaginației reflexive. “Am avut în meseria asta superbă momente când efectiv m-am lăsat total, însă mi-a fost frică de ce se putea întâmpla. Să simți că ceea ce tu trăiești și gândești este exact acel lucru simțit și de spectatorul tău. În exact același timp. De către toți dintre ei. Că ei trăiesc aceleași sentimente. Acest lucru te poate speria, totuși, dacă nu știi cum să-l manevrezi. Iar eu, deocamdată, nu știu să fac asta. Cred, totuși, că în astfel de momente intervine rațiunea. De exemplu, când ești pe scenă, mai ales dacă se întâmplă un accident îți vin multe variante în același timp.“

 

L: Ce te definește pe tine, Rareș? (cel puțin pentru moment)

R: Liniștea pe care o caut. Caut o formă de liniște, dar nu îmi dau seama încă ce fel de liniște, pentru că eu sunt, totodată, și o persoană foarte agitată. Poate că e paradoxul prin care trecem cu toții… dar caut un fel de liniște. O anumită caracterstica a liniștii.

L: A ta.

R: Da. Și poate că îmi doresc să tac…mai mult.

47683493_10216592483100392_1796277961683369984_o
Din spectacolul Romeo și Julieta, de William Shakespeare la Teatrul Mic

M-am întrebat întotdeauna care este cea mai vie trăsătură a unui spectacol de teatru. Am ajuns, destul de rapid la concluzia că există o singură trăsătură care are puterea de a reuni un spectru întreg de alternanțe care conduc, ineviabil, într-un singur punct clar: autenticitatea. Nenumărate spectacole au văzut lumina zilei în ultima perioadă și au impus o tânără generație. Rareș face parte din această generație care, pe lângă calitatea actului artistic, transcende cu o ușurință aproape nefirească într-un spectacol actualitatea. Și, prin autenticitate, mă refer atât la puterea de a stârni un interes meditativ prin subiectul atins, interes meditativ de natură actuală, dar și printr-o paletă întreagă de nuanțe pe care le-a dobândit de-a lungul vremii. “Așa că, autenticitatea este un lucru pe care eu l-am căutat. Faptul că am făcut facultatea la Cluj, iarăși, stimulând anumite lucruri. Asta a fost un plus. Un alt plus a fost faptul că am făcut masterul la București, la UNATC.“

L: S-a simțit o schimbare?

R: Da. Cumva mi s-a construit o întreagă paletă, iar acum am mai multe unelte la mine. Și să caut din exterior în interior, dar și din interior în exterior. Și eu cred că ambele sunt la fel de valabile. Așa că, deși este un drum mai greu, caut autenticitatea. Iar la Cluj am învățat că trebuie să fii diferit rol de rol. Și, în mod particular caut asta. Pentru că mă regăsesc pe mine diferit. De fiecare dată când repeți la un spectacol, așa cum mi-a zis mie profesorul meu, nu poți spune că „faci un personaj”. Asta este doar la limba română – personajul cu caracteristicile sale. Aici, eu sunt în pielea personajului. Așa că asta nu mai este un personaj. Sunt eu împreună cu acele caracteristici ale personajului.

L: În cadrul aceluiași rol, în același spectacol, ești diferit de la seară la seară?

15166797405dc2c7ff918568.30953819
Din spectacolul MAMA, de Stanisław Ignacy Witkiewicz la Teatrul mic. Alături de Alina Rotaru și Cezar Grumăzescu

R: Da, da, se întâmplă și asta. Asta este frumusețea teatrului până la urmă. Faptul că – deși sunt multe polemici, dacă te influențează sau nu spectatorul – , eu cred că te influențează foarte tare. Și mai cred că ne trezim, în fiecare zi, tot alții – ceea ce acumulăm astăzi, avem mâine în plus. Iar eu cred cumva că de asta trebuie să te duci către autenticitate, pentru că spectatorul din seară respectivă să descopere altceva la tine dacă vine și astăzi, și mâine. E schimbarea noastră. A fiecăruia în parte.

L: Să ne întoarcem la public. Cât păstrezi din feedbackul lui? Cât de tare te influențează?

R: Cred că are legătură cu felul în care suntem construiți. Dacă este să lași toate vălurile la o parte, tu știi foarte bine ce ai făcut într-o seară anume. Ce lipsuri ai, cât și ce ai făcut foarte bine. Dar, poate dacă ții la o persoană sau la o părere, o lași să se manifeste prin a îți spune niște lucruri negative. O lași cu bună știință, și clar, te poate afecta. Pentru că, un lucru negativ, da, tu poți să îmi spui lucruri fantastice și să îmi spună altcineva că am fost catrastofal. Și rămâi cu cea din urmă. Cred, totuși, că are legătură cu felul în care suntem construiți. Dar și neîncrederea te face să crești. Prea multă încredere ar trebui, poate, să fie un semn de întrebare.

În ceea ce-l privește, el are întotdeauna o armă secretă. Frazarea lui denunță irealități de pe scenă un prestigiu comparabil doar cu cel al lumilor evidente. Prin cuvânt, Rareș reușește întotdeauna să împuternicească o imagine reprezentativă a sentimentului din spate. Rostite de el, cuvintele se risipesc și se refac până la un sens bine conturat al replicii. Dincolo de jocul de limbaj pe care îl posedă cu o acuitate aproape stranie, el stăpânește calități plurivalente, în care elementrul motric nu-și pierde niciodată mobilitatea, iar jocul dintre tensiune și gravitate apare nu o alterare a realității, cât o modalitate proprie de a o crea.

25487385_10213756005430223_4790479052603077890_o
Din spectacolul KARAMAZOVII, de Horia Lovinescu și Dan Micu la Teatrul Mic. Alături de Marian Râlea

Singura certitudine pe care o am cu privire la Rareș este că este un om tare bun. Intim până la ingenuitate, generos cu fiecare în jurul său, fratern și însuflețit peste măsură, nu o dată l-am văzut înconjurat de copii și tineri – ca și când însăși personalitatea pe care o emană îi adună în jurul său singură, precum călătorul în deșert în jurul unei oaze. Dăruitor tuturor precum arta pe care o înfățișează, prietenia lui față de oameni se dedică toată. Și asta – tuturor generațiilor, meseriilor, cunoscuților sau necunoscuților deopotrivă.

L: Cum creezi tu legături? ( pare că ai o empatie mai profundă decât alți oameni, să stiiJ )

R: Păi, voi fi foarte sincer cu tine. De multe ori, legăturile pe care le creem, le creem pentru că nu avem suficientă încredere în noi și facem asta pentru a avea o confirmare că suntem buni. Profesional și personal deopotrivă. Poate că și d-asta ne creem legături. Dar, legăturile reale și autentice se creează doar pentru că stai lângă cineva și empatizezi cu energia omului respectiv. Prin empatie cred că eu pot să creez legături. Poate că empatizam cu traumele pe care le regăsim în noi, dar și în celălalt. Dar creem legături și în momentul în care tu ai rezolvat o trauma, iar eu am aceeași trauma. Eu o să mă apropii de tine pentru că tu ai rezolvat-o deja. Iar eu mă regăsesc în ea. Și, iată, se creează o legătură.

L: Și eu am crezut că legăturile nu se creează din nevoie, ci, poate, din lipsa.

31271304_10214853121097429_3354831523642605568_o

L: Ce ai acumulat în toți anii ăștia? Cum te-au schimbat oamenii pe care i-ai întâlnit și oamenii care te-au întâlnit ei pe tine? Îmi poți da câteva exemple?

R: Nu știu să spun cum am schimbat eu oamenii din jurul meu. Am dobândit și lucruri bune, și lucruri rele. Au fost persoane care m-au influențat și mi-au stimulat creativitatea și au fost și oameni care mi-au inhibat creativitatea. Și mă tot întreb de ce anumite persoane îmi pot stimula creativitatea, iar altele o inhibă? Ce se întâmplă cu mine? Ce așteptări am eu de la o persoană? Poate că ar trebui să nu mai avem așteptări și doar să…do it.

Dar, în același timp, uite, există Silviu Purcărete unde doar prezența lui te face să fii extrem de bun. Atitudinea lui, felul în care este el. Pentru că primești mult de la el.

81965222_10219964746444868_5456182803362217984_o
Din spectacolul MAMA, de Stanisław Ignacy Witkiewicz la Teatrul mic. Alături de Ana Bianca Popescu

Când este cu copiii îi învață să lupte blând. Întotdeauna cu răbdare și cu delicatețe, fără înverșunare sau ură. Este un extraordinar de bun pedagog. Iar personalitatea altruistă e dublată, întotdeauna de cea nemilos-elitistă. Vede talent în ceilalți și îi investește cu încredere.

L: Știu că ai fost și profesor. Cum este să lucrezi cu cei mici? Te forțează acest lucru să rămâi întotdeauna autentic și responsabil față de “copiii tăi”?

R: Încercam să le ofer o încredere pe care, altfel, nu știu dacă o primesc. E vorba de o încredere pe care nu știu dacă o mai primesc în zilele astea. De la cine primesc încrederea aia de care au nevoie că să prindă aripi și să ajungă o pasăre măiastră și nu o rândunică care încearcă să se zboare de pe loc? Și aici este vorba de o empatie. O încredere și un sentiment ce trebuie adus prin atitudinea ta de profesor în față acelor suflete curate. Totul se rezumă la încredere.

53211121_10217311916005765_2123036831590121472_o
Din spectacolul Martiri, de Marius von Mayenburg, traducere din germană de Elise Wilk la Teatrul Mic. Alături de Alex Bogdan.

Din când în când, iese la iveală ironia la adresa propriei existente și a conștiinței de sine. Parcusul și l-a ales singur: a căutat întotdeauna calea cea grea, refuzând constant să facă parte din categoria celor ce nu riscă niciodată nimic, nu-și asaltează ființă cu întrebări, nu au nicio îndoială și cer întotdeauna sfaturi. Astfel, deși în aparență a renuntant la anumite comodități și frivolitati, a ales să câștige cu fiecare zi lupta în față sinelului. Arta să – deși, rar este mulțumit de sine – alege să caute neîncetat și să rămână în contact direct cu intențiile eterne ale omului. În final, Rareș pare că și-a format un sistem de înțelegere în care trimite părțile către întreg, iar întregului îi amintește de componentele sale. “Generozitata este singurul lucru pe care aș vrea să îl inspir, dar și să îl primesc. Pentru că asta are legătură cu iubirea de sine. Dintr-un calm interior, dintr-o inocență, dintr-o dulceață a vorbelor folosite, din egalitate. Cred, însă, într-o egalitate șablonatică pentru a putea înțelege acest subiect. Totuși, consider că, ori bărbatul, ori femeia, la un moment particular pot fi mai puternici. Egalitatate în sensul de a lua o decizie, de  a infăptui o acțiune, de a manageria o situație mai complicată. Egalitatea vine, poate, dintr-o interdependență constantă.”

 

L: Care e talentul tău cel mai mare în viață de dincolo de scenă?82240627_10219958349724954_444836119398318080_o

R: Am descoperit desenul. Dar ceva ce nu o să înțeleagă neapărat cei din jur, ci doar eu. Ambiguu până la capăt. E că și cum, din mâna mea, se desenează niște forme. De parcă nu există niciun control. În pictură cred că nu există control, există de abia după ce ai făcut ceva și poți spune că mai are nevoie de retuș. Chiar și la teatru, textele mele sunt desenate de multe ori.

Chiar și gătitul. Și începe să îți placă de abia în momentul în care ai o rețeta și arunci „un pic de” astfel încât să devină autentică. Să devină a ta. Și, poate și mai important, este platingul. Felul în care așezi în farfurie. Chiar dacă ești singur acasă. Este o formă de respect de sine felul în care îți aștepți și îți primești hrana.

Și, poate este un talent sau poate este o pedeapsă. Nu îmi dau seama încă. Dar cred că am talentul ca, în anumite situații să echilibrez oamenii. 

Rareș rămâne omul care merge în mai multe direcțîi deodată, reușind să strângă într-un tot dezacordurile impuse de ritmul viețîi, de obiceiuri și de concepții statornicite de timp. Ascultăndu-l, a fost ușor să observ cum este omul care nu lasă cuvântul să fie mințit – pentru că însuși cuvântul îi este unealtă prin care exprimă ideea sau emoția, sau amândouă împreună- și mi-am imaginat cum a fost nevoie să investească mult – noblețea obținută la schimb fiindu-i martor tăcut.

L: Ce înseamnă liniștea pentru tine, Rareș?

R: O casă la munte, cu natură multă în jur, cu puțini oameni – doar oamenii la care tin cu adevărat și care mă influențează în cel mai frumos drum pe care aș putea să îl construiesc în viață mea, faptul că plantezi o florea și astfel îi dai viață, crescând în mâna ta, cumva, un râu lângă casă – să vezi cât de curată este apa și să îți dai seama că viața are legătură cu ceva mai mult decât ai fost tu în stare să crezi că poți găși în lucruri mentale – ceva ce există deja lângă ține. Ceva ce are legătură cu un alt aspect din corpurile astea subtile pe care le avem cu toții. Nu știu, liniște… Să știi că toate persoanele pe care le ai lângă tine sunt sănătoase, să nu depinzi de nimeni, să ai curaj să spui și da, dar și nu.

L: Dacă te-aș fi întrebat asta acum 5 ani, mi-ai fi răspuns măcar asemănător?

R: Nu. Nu cred. Pentru mine, vârstă de 30 de ani a fost revelatorie. Mi-a adus atât lucruri bune, cât și rele.

27912886_10214258709437509_1106992924337368984_o
Din spectacolul Deșteptarea Primăverii, de Frank Wedekind la Teatrul Mic

Las, la final, cuvintele lui Octavian Paler care creioneză un portret atât de prezent al artistului ce îmbogățește. Astfel, Rareș aparține unui teatru viu, unui teatru în mișcare,  unui teatru care parcă umblă. Dar și a unei naturi umane care luptă blând pentru a rămâne neatinsă.

“ Artă gratuită? Când prin artă să artistul mizează totul pe soarele ce-i luminează privirea? În spatele unui strigăt tragic care invocă neantul se află întotdeauna o dureroasă melancolie a vieții. Nimeni nu creează niciodată cu adevărat dacă nu introduce în arta sa o picătură de sânge propriu pe care vrea să o salveze,astfel, de la moarte…”

Această Sonia

44967301_2151825425070002_8437099559456342016_n

“Această Sonia” este spectacolul care dă justificare faptului că singura datorie pe care o avem este să ne trăim. Exact așă cum suntem, exact așa cum simțim și când simțim.

Textul și regia Liei Bugnar aduc la rampă povestea unei violoniste de succes care, în ciuda refuzului și al dezaprobării celor din jurul sau, obosită de presiunea externă în care se află, de povara unei vieți în care trebuie să dovedească la fiecare pas câte ceva, decide să-și ia o pauză de un an atunci când propria muzică devine un examen permanent. Astfel, Sonia rămâne instrumentul prin care Letiția Vlădescu oferă un fel a decodifica viața, prin filtrele fiecărui privitor, ghidat totuși de o încredere insuflată pe care personajul o dă, din spate, ce rămâne reper veșnic.

Asumarea, grația, curajul, autenticitatea, profunzimea și realul în care este plasată Sonia, singurul personaj din distribuție, sunt tot atâtea arme cu care apară spectactatorul de sine însuși. Pentru că, în final, fiecare va descoperi cum din “ea”, “această Sonia” poate deveni, gradat, un “eu” ajutat de propria istorie pe care fiecare o aduce și o așază pe scaunul din fața scenei.

Omul își răscolește mereu rănile, de parcă  vrea să se îmbete din propria suferință, iar conștiința unei nenorociri complesitoare constituie în sine și un izvor de voluptate. Iar, în cazul Soniei, aduce cu sine realul unei vieți alese, nu cârmuite de limitarea externă.  Astfel, sensul unei existențe rămâne doar viața din ea, intensitatea, adâncimea ei, toate conducând la felul în care omul -decide- pentru sine.

Toate acestea sunt frumos materializate de Leti, omul ce stăpânește o empatie ireală dar, în același timp, este posedată de o forță care-i denunța emotivitatea drept putere fără a se împotrivi propriei naturi. Letiția oferă. Sentiment, timp, SENS. Poate așa se întâmplă când trăirilor interioare le opui virulența unui suflet coroziv, menit să le strivească pentru a le naște, frumos și complet, în toți cei din jur.

Ea îi oferă Soniei totul, practicând cu robustețe și iscusință comicul și drama unei vieți, adresându-se tuturor și oferindu-le, cu o dăruire fără rețineri pentru arta sa, dintr-un  simț extraordinar al gratuității, fără vreun stigmat al superficialului, o replică a vieții însăși.

Sonia este personajul care nu doar că e admirat de către spectatori pentru că le încântă sufletele, ci rămâne personajul pe care ei îl iubesc cu acea extraordinară și sinceră dragoste a oamenilor. Iar această iubire profundă ce se înnoadă pe parcusul a mai bine de o ora se stinge, în final, dincolo de luminile scenei, acolo unde îi este locul: în viață, în suferință, în regăsire, în adevăruri proprii, și-n tăcerea din ele toate.

tu

Nu-i povara ce stie s-apese
mai tare
decat vremelnicia ta
si incertitudinea ca plecarea-ntaia
poate nu va fi tocmai a mea.

Cand linistea imi atinge
cuvintele
te cunosc si
ma cunosc diferit
de patura ce-nveleste
viata si sufletul
zi cu zi,
rasarit cu rasarit.

Mi-ai spus ca nu totul e-o
boala
si viata e sens daca-l dai
mi-ai aratat stelele si-n spate
mi-ai proiectat luna-n
neant.

Mi-ai pus in palma libertate
si-ai spus sa am grija de ea
Ca fuge si-n spate ramane
doar cusca
ce viata poate s-o ia.

Mi-ai aratat c-apasa
sufletul pe-oglinda ce-o las
sa-mi proiecteze si gandul
si clipa
si sa nu-mi las niciodata ragaz.
N-ai spart-o,
doar ai avut grija
s-o pui in unghiul in care
lumina cadea multumita
pe-ale inimii cele mai calde
poale.

Mi-ai aratat drumu-n fata
si-am mai intors privirea-furis
erau frimituri si in spate,
stiu drumul mereu,
iubire,
sunt aici!

Am mers si am mers
multe ore
unii spun ani, eu nu-i cred,
cumva viata asta e data
sa facem din ea,
impreuna,
un sens.

Multumesc c-ai aparut in viata
si ca tu respiri tot ce-i frumos si curat
ca-altfel poate nu te-as fi cautat
vreodata
si-as fi pierdut si sufletul, si inima
si-ultimul oftat.

N-as fi stiut atunci – e sigur,
nimeni nu mi-ar fi aratat
si n-as fi avut nevoie – probabil-
atata nevoie de tine
sa am.ce5e6470-91a1-469e-b98e-dac4fc865dee.jpg

„Come as You Are”, Ștefan Știucă

Sensibilitate? Cutezanța? Geniu?

Am vrut să-l cunosc pe Ștefan Știucă pentru a îmi răspunde la o singură întrebare. Cum reușește să ia emoția, și, printr-o lentă și puternică progresie a nuanțelor, să îi dea viață, nu doar pentru el, ci mai degrabă pentru cei din jur, martori tăcuți ai unui sentiment ce, nestatornic și haihui, fără trup, aparent ce n-are sorginte, se arată când nu te aștepți.

Desigur, orice artist adevărat are întotdeauna ca punct de plecare o experiență primară trăită, pusă în lumina corectă care să permită modelarea sentimentului din spate. Astfel, printr-o asumare deplină, el dispune, folosește și împuternicește fiecare sunet după bunu-i plac. Pentru că în spatele fiecăruia nu stă nimic altceva decât însăși- viață.

29136846_1770256362997370_4957291896318722048_n

 “Frumosul” este drogul meu de preferință! “otrava” pe care am ales-o deja, sunt cuvintele care definesc, cel mai clar și mai puternic, vocea The Mob Bucharest, Omul care pare că reușește să cânte despre el, pentru o lume întreagă.

Povestește-mi puțin de Ștefan Știucă înainte de a fi atins de muzică. Cum era viață pentru el?

Sunt binecuvântat cu o mamă incredibilă. Practic, ea a reprezentat pentru o lungă perioada de timp singura mea ancoră  legată de realitate. Ea și taică-miu m-au dus la arte marțiale și au tras literalmente de mine să mă țin de treabă. Am trecut prin două școli generale, 311 din Drumul Taberei și Ion Creangă din Unirii. Liceul a reprezentat un adevărat șoc pentru mine dat fiind faptul că am nimerit la REAL fără să am vreo afinitate vis a vis de matematică și științele exacte. Îți spun sincer că m-am bucurat tare când am absolvit. La facultate am studiat limbi străine pe care le cam cunoșteam deja de acasă și relații economice internaționale care nu s-au prins extraordinar de bine de target (eu). Am fost un tip cu mult timp liber după ce am renunțat la sport, iubeam să merg pe stadion și încă îmi place. Încă sper să mai prind niște deplasări Europene cu echipa de suflet în viitorul apropiat! Ador tenisul dar am cam rămas fără partener după ce s-a mutat în Canada colegul meu de trupa, Marius Văduva.

…și după?

În primul rând s-a mai dus din timpul liber. A fost o altă revelație momentul în care am realizat că pot să trăiesc din asta. Ador ceea ce fac și mă simt mai mult decât norocos pentru asta.

 28796023_1668749199883816_428518461906099321_n

Astfel, Ștefan este un silogism întors pe dos, omul care s-a jucat cu viața și a luat totul de la ea, cu sau fără frică, cu o conștientizare întotdeauna vie a propriilor alegeri. Astfel, a agreat întotdeauna răscrurcile lumii și, mai ales, ale spiritului, și a învățat la fiecare pas. De aici, poate, fluiditatea omului de astăzi, spontaneitatea ideilor și oscilația permanentă între căutarea omului ce-și poate găși ușor în jur obiect de tristețe – și a umorului bine dozat, mereu real și întotdeauna pornit dintr-o mare și profundă blândețe a celui ce vrea să dea celorlalți, convins de faptul că  „ Viața în sine este inimaginabilă. Viața este precum o carte în lucru, un roman bun sau rău, calitativ sau de citit în birt. Eu cred că viața se trăiește și desfășoară din mers, LIVE, cum s-ar spune. “

Muzica lui eliberează. Interpretarea, limbajul de dincolo de sunet, constituie un depozit de semnale și indicații ce sporesc individualitatea unei emoții, cunoașterea și libertatea liniei melodice. Iar ceea ce e cu adevărat frumos în ceea ce-l privește este faptul că totul – nu este o simplă tehnică-, ci, mai curând,  o forță de neînlocuit a artistului ce îmbogățește. Și, deci, a omului din spate.24131422_1577245119034225_3264548565650566673_n

 

Ce înseamnă muzică pentru tine?

Muzica este cea mai stabilă relație pe care am avut-o vreodată, nu știu dacă îmi este iubită, amantă, mamă sau soră, dar sunt convins că fără ea aș fi infinit mai sărac și trist.

Cum ai ales să mergi pe drumul asta? De ce nu singur?

Așa a început cariera mea. Mi-am făcut o trupă cu niște băieți care cântau deja, eu am fost cel mai nou în toată povestea asta cu muzica. Din prima formulă de Mob am rămas doar eu, Dande Popescu și Răzvan Chimie sunt cei mai vechi dintre colegii mei, cred că avem șapte ani în formulă asta și sper să nu mă înșel!

De ce „the Mob”? Ce semnificație are (pentru tine, în special) ?

Nu are nicio semnificație aparte. Acum 8 ani când încercam să găsesc un nume de band împreună cu primul nostru pianist, domnul Sorin Marinescu, într-o criză de inspirație, ne-am amintit că ne-a plăcut foarte mult un album al trupei Kaiser Chiefs, Yours Truly Angry Mob. În viziunea noastră, Mob nu înseamnă mafia sau cine știe ce altă nebunie ,ci mulțimea, gașca, brigada, oamenii.

 26871484_1991291901159351_7020884198688817152_n(1)

Ștefan este, mai întâi de toate, un om de o bunătate nesfârșită, bunătate ce nu servește drept un reflex stângaci, ci pornește dintr-o adâncă descărcare vital-emoțională, din sensibilitate, blândețe, generozitate uriașă, din delicatețe și o stare energică, permanentă și înaltă de omenie.

Ce faci tu când..nu faci „nimic”?

Încerc să îmi pregătesc devreme târziul.

Ești dur cu tine?

Din păcate cred că sunt destul de indulgent cu mine însumi, am noroc de o familie realistă și anturaj inteligent!

 

Ștefan este o evidență luminoasă. Mânat de vocația căutării și neastâmpărul creației, contruiește în timp ce se joacă, parcă, de-a viață, în melodiile cărora le imprimă  propria-i personalitate, cristalizată încă de la o vârstă care pentru alții înseamnă doar nesiguranță și dubiu. O ucidere vinovată a sunetului atins de maculare, spălat astfel de-o interpretare ce lărgește câmpul afectiv și posibilitatea de a traduce sentimente umane a căror nuanțe definesc, poate, cel mai bine, natura umană.

29133773_1770250509664622_3031843098150830080_n

Prin scenă se înțelege de multe ori un anumit tip de spectacol. Emoția se comercializează și minimalizează. Se reduce la nivel de clișeu. La tine am simțit o căutare specială. De ce ai ales drumul asta, care e probabil ceva mai dificil?

Pentru că mi-ar fi rușine să mint oamenii, indiferent de repercusiuni. Eu cred că asta suntem noi, muzicienii, actorii. Livratori de emoție, cărăuși de vise, umili slujitori ai imensei minuni reprezentate de lumea lui “OM”.

 

Ca un fiu al lui Eol, strădania permanentă a artistului traduce muzica drintr-o poetică și complexă coerentă laundrica, într-o fină transparență a lumii din jur. Iar muzica devine astfel- piatra- care capătă alte valențe și semnificații.

Cea mai veche amintire legată de muzică ar fi încercările penibile de a cânta BACKSTREET BOYS împreună cu un vecin de bloc din Drumul Taberei. Cea mai frumoasă amintire a mea legată de muzică este Jersey Girl, îmi vine să plâng când vorbesc de ea, îți jur! Tom Waits e magic!

23915987_1570460406379363_6609327492276765989_n

Cum se croiește un drum de artist, Ștefan?

Nu cred că sunt cel mai îndreptățit să vorbesc despre asta pentru că eu am cântat până acum piesele altora în viziunea Mob, tocmai într-o încercare de a evita contactul direct cu lumea din plastic a “showbiz-ului” românesc. Însă le doresc tot succesul din lume celor care-și asumă propriile compoziții, indiferent dacă eu sunt sau nu în “target”.

Dacă ai fi o melodie, care ai fi?

Sunt enorm de multe melodii, nu ar putea fi vreodată numai una. Muzica e o mare parte din viață iar viața este sursă inepuizabilă de inspirație a muzicii.

17499503_1346368835455189_3709582901087178327_n

Ștefan rade mult. Sau, mai degrabă, surâde. Și o face frumos și sincer- ca umbra unei idei- în timp ce revarsă din el atâta lumină și bucurie a vieții, atâta suferință și atâta magnetică speranță, rând pe rând, sau, toate deodată, astfel încât, chiar și cei ce nu-l cunosc îndeaproape ajung să vădă dincolo de zidul de zeflemea inteligentă de care te poți lovi la o privire ușor superficială.

Ai sufletul sincer dezgolit în fața publicului. Te-am văzut. Cum reușești? Te pune lucrul asta față în față cu tine de fapt?

Sau poate că mă salvează de mine…

Ce te motivează să dai atât de mult?

Eu nu cred că dau atât de mult. Mi-e teamă că oamenii sunt obișnuiți cu alt tip de “performeri” care poate oferă prea puțin. Îți mulțumesc din suflet pentru apreciere, înseamnă enorm pentru mine!

17499041_1346383742120365_4789728449632973350_n

Ce simți când lumea te aplaudă?

În primul rând sunt fericit să-i văd acolo, la concert. Apoi, cel mai fericit sunt când îi văd fericiți,  deconectați de probleme. Îi iubesc liberi, independenți, OAMENI.

Ai emoții? Cum se simt?

Ca noi toți.

Ce frici ai tu?

Mi-e cam frică de eșec. Mi-e frică de arme nucleare, de efectul nostru asupra propriei planete, de viitor, cred că tuturor ne este…

26168800_1607434672681936_6202711493330445069_n

Vitalitatea gânditoare, aprigă și nu de puține ori visătoare, îi dau lui Ștefan un plus chiar și atunci când conversația se îndreaptă înspre cele mai banale lucruri. Adaugă o vervă, un accent, o întorsătură ce transformă discuția într-un sublim-paradoxal capriciu al autorului ce vorbește nu numai despre el că artist, ci, mai real, despre el că om.

Citești? Ce?

Cred că mi-ar fi mai ușor să îți spun ce nu citesc. Nu sunt cel mai mare fan al poeziei și îmi pare rău pentru asta, cred că undeva, pe parcursul meu în viață, ceva s-a întâmplat între mine și poezie. Poate faptul că nu sunt în stare să o scriu! Îmi plac cărțile care încearcă să găsească răspunsuri la întrebările mele. Cărțile lui Yuval Harari, Dumitru Constantin Dulcan, sunt multe exemple. Îmi place enorm cum scrie Pleșu, îl ador! Îmi place și vocea sa, aș ascultă cărțile sale audio 24/7, îmi pare soluția perfectă pentru traficul mizerabil din București.

 27973521_1649261218499281_5152761455994824615_n

Ce proiecte ai pe viitor?

Trebuie să cânt propria creație oricât am fugit de responsabiliatea asta. O datorez armatei de oameni care mi-au venit aproape în urmă mediatizării de la TV.

 

De trăit, când simți că trăiești?

         În fiecare secundă din viața mea.

 1234432_498157643609650_1928340999_n

Las ,pentru încheiere, cuvintele lui Radu Beligan, care, „Între acte”, vorbește despre actorul George Vranca și despre „ Acea inestimabilă casetă de vibrații, de inflexiuni, de trasăriri, de accente, care a fost glasul lui. Un glas care valora mai mult decât orice intrument muzical. Nu doar pentru că ar fi fost dăruit cu o superbă echipa de bemoli ale căror  acorduri și armonii vrăjeau, ci pentru că momentele de vârf ale ideii și sensibilitățîi răsunau cu o intensitate și o gravitate unice. Pentru că vocea lui era o cutie de rezonantă în care un proces spiritual sau sufletesc dobândea sensuri acute și accente dramatice. Și se întruchipa într-o transparență perfectă.”

 

… doar că, Ștefan, este prezent.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Come as You Are”, Ștefan Știucă

Sensibilitate? Cutezanța? Geniu?

Am vrut să-l cunosc pe Ștefan Știucă pentru a îmi răspunde la o singură întrebare. Cum reușește să ia emoția, și, printr-o lentă și puternică progresie a nuanțelor, să îi dea viață, nu doar pentru el, ci mai degrabă pentru cei din jur, martori tăcuți ai unui sentiment ce, nestatornic și haihui, fără trup, aparent ce n-are sorginte, se arată când nu te aștepți.

Desigur, orice artist adevărat are întotdeauna ca punct de plecare o experiență primară trăită, pusă în lumina corectă care să permită modelarea sentimentului din spate. Astfel, printr-o asumare deplină, el dispune, folosește și împuternicește fiecare sunet după bunu-i plac. Pentru că în spatele fiecăruia nu stă nimic altceva decât însăși- viață.

29136846_1770256362997370_4957291896318722048_n

 “Frumosul” este drogul meu de preferință! “otrava” pe care am ales-o deja, sunt cuvintele care definesc, cel mai clar și mai puternic, vocea The Mob Bucharest, Omul care pare că reușește să cânte despre el, pentru o lume întreagă.

Povestește-mi puțin de Ștefan Știucă înainte de a fi atins de muzică. Cum era viață pentru el?

Sunt binecuvântat cu o mamă incredibilă. Practic, ea a reprezentat pentru o lungă perioada de timp singura mea ancoră  legată de realitate. Ea și taică-miu m-au dus la arte marțiale și au tras literalmente de mine să mă țin de treabă. Am trecut prin două școli generale, 311 din Drumul Taberei și Ion Creangă din Unirii. Liceul a reprezentat un adevărat șoc pentru mine dat fiind faptul că am nimerit la REAL fără să am vreo afinitate vis a vis de matematică și științele exacte. Îți spun sincer că m-am bucurat tare când am absolvit. La facultate am studiat limbi străine pe care le cam cunoșteam deja de acasă și relații economice internaționale care nu s-au prins extraordinar de bine de target (eu). Am fost un tip cu mult timp liber după ce am renunțat la sport, iubeam să merg pe stadion și încă îmi place. Încă sper să mai prind niște deplasări Europene cu echipa de suflet în viitorul apropiat! Ador tenisul dar am cam rămas fără partener după ce s-a mutat în Canada colegul meu de trupa, Marius Văduva.

…și după?

În primul rând s-a mai dus din timpul liber. A fost o altă revelație momentul în care am realizat că pot să trăiesc din asta. Ador ceea ce fac și mă simt mai mult decât norocos pentru asta.

 28796023_1668749199883816_428518461906099321_n

Astfel, Ștefan este un silogism întors pe dos, omul care s-a jucat cu viața și a luat totul de la ea, cu sau fără frică, cu o conștientizare întotdeauna vie a propriilor alegeri. Astfel, a agreat întotdeauna răscrurcile lumii și, mai ales, ale spiritului, și a învățat la fiecare pas. De aici, poate, fluiditatea omului de astăzi, spontaneitatea ideilor și oscilația permanentă între căutarea omului ce-și poate găși ușor în jur obiect de tristețe – și a umorului bine dozat, mereu real și întotdeauna pornit dintr-o mare și profundă blândețe a celui ce vrea să dea celorlalți, convins de faptul că  „ Viața în sine este inimaginabilă. Viață este precum o carte în lucru, un român bun sau rău, calitativ sau de citit în birt. Eu cred că viața se trăiește și desfășoară din mers, LIVE, cum s-ar spune. “

Muzica lui eliberează. Interpretarea, limbajul de dincolo de sunet, constituie un depozit de semnale și indicații ce sporesc individualitatea unei emoții, cunoașterea și libertatea liniei melodice. Iar ceea ce e cu adevărat frumos în ceea ce-l privește este faptul că totul – nu este o simplă tehnică-, ci, mai curând,  o forță de neînlocuit a artistului ce îmbogățește. Și, deci, a omului din spate.24131422_1577245119034225_3264548565650566673_n

 

Ce înseamnă muzică pentru tine?

Muzica este cea mai stabilă relație pe care am avut-o vreodată, nu știu dacă îmi este iubită, amantă, mamă sau soră, dar sunt convins că fără ea aș fi infinit mai sărac și trist.

Cum ai ales să mergi pe drumul asta? De ce nu singur?

Așa a început cariera mea. Mi-am făcut o trupă cu niște băieți care cântau deja, eu am fost cel mai nou în toată povestea asta cu muzică. Din prima formulă de Mob am rămas doar eu, Dande Popescu și Răzvan Chimie sunt cei mai vechi dintre colegii mei, cred că avem șapte ani în formulă asta și sper să nu mă înșel!

De ce „the Mob”? Ce semnificație are (pentru tine, în special) ?

Nu are nicio semnificație aparte. Acum 8 ani când încercam să găsesc un nume de band împreună cu primul nostru pianist, domnul Sorin Marinescu, într-o criză de inspirație, ne-am amintit că ne-a plăcut foarte mult un album al trupei Kaiser Chiefs, Yours Truly Angry Mob. În viziunea noastră, Mob nu înseamnă mafia sau cine știe ce altă nebunie ,ci mulțimea, gașca, brigada, oamenii.

 26871484_1991291901159351_7020884198688817152_n(1)

Ștefan este, mai întâi de toate, un om de o bunătate nesfârșită, bunătate ce nu servește drept un reflex stângaci, ci pornește dintr-o adâncă descărcare vital-emoțională, din sensibilitate, blândețe, generozitate uriașă, din delicatețe și o stare energică, permanentă și înaltă de omenie.

Ce faci tu când..nu faci „nimic”?

Încerc să îmi pregătesc devreme târziul.

Ești dur cu tine?

Din păcate cred că sunt destul de indulgent cu mine însumi, am noroc de o familie realistă și anturaj inteligent!

 

Ștefan este o evidență luminoasă. Mânat de vocația căutării și neastâmpărul creației, contruiește în timp ce se joacă, parcă, de-a viață, în melodiile cărora le imprimă  propria-i personalitate, cristalizată încă de la o vârstă care pentru alții înseamnă doar nesiguranță și dubiu. O ucidere vinovată a sunetului atins de maculare, spălat astfel de-o interpretare ce lărgește câmpul afectiv și posibilitatea de a traduce sentimente umane a căror nuanțe definesc, poate, cel mai bine, natura umană.

29133773_1770250509664622_3031843098150830080_n

Prin scenă se înțelege de multe ori un anumit tip de spectacol. Emoția se comercializează și minimalizează. Se reduce la nivel de clișeu. La tine am simțit o căutare specială. De ce ai ales drumul asta, care e probabil ceva mai dificil?

Pentru că mi-ar fi rușine să mint oamenii, indiferent de repercursiuni. Eu cred că asta suntem noi, muzicienii, actorii. Livratori de emoție, cărăuși de vise, umili slujitori ai imensei minuni reprezentate de lumea lui “OM”.

 

Ca un fiu al lui Eol, strădania permanentă a artistului traduce muzica drintr-o poetică și complexă coerentă laundrica, într-o fină transparență a lumii din jur. Iar muzica devine astfel- piatra- care capătă alte valențe și semnificații.

Cea mai veche amintire legată de muzică ar fi încercările penibile de a cânta BACKSTREET BOYS împreună cu un vecin de bloc din Drumul Taberei. Cea mai frumoasă amintire a mea legată de muzică este Jersey Girl, îmi vine să plâng când vorbesc de ea, îți jur! Tom Waits e magic!

23915987_1570460406379363_6609327492276765989_n

Cum se croiește un drum de artist, Ștefan?

Nu cred că sunt cel mai îndreptățit să vorbesc despre asta pentru că eu am cântat până acum piesele altora în viziunea Mob, tocmai într-o încercare de a evita contactul direct cu lumea din plastic a “showbiz-ului” românesc. Însă le doresc tot succesul din lume celor care-și asumă propriile compoziții, indiferent dacă eu sunt sau nu în “target”.

Dacă ai fi o melodie, care ai fi?

Sunt enorm de multe melodii, nu ar putea fi vreodată numai una. Muzica e o mare parte din viață iar viața este sursă inepuizabilă de inspirație a muzicii.

17499503_1346368835455189_3709582901087178327_n

Ștefan rade mult. Sau, mai degrabă, surâde. Și o face frumos și sincer- ca umbra unei idei- în timp ce revarsă din el atâta lumină și bucurie a vieții, atâta suferință și atâta magnetică speranță, rând pe rând, sau, toate deodată, astfel încât, chiar și cei ce nu-l cunosc îndeaproape ajung să vădă dincolo de zidul de zeflemea inteligentă de care te poți lovi la o privire ușor superficială.

Ai sufletul sincer dezgolit în fața publicului. Te-am văzut. Cum reușești? Te pune lucrul asta față în față cu tine de fapt?

Sau poate că mă salvează de mine…

Ce te motivează să dai atât de mult?

Eu nu cred că dau atât de mult. Mi-e teamă că oamenii sunt obișnuiți cu alt tip de “performeri” care poate oferă prea puțin. Îți mulțumesc din suflet pentru apreciere, înseamnă enorm pentru mine!

17499041_1346383742120365_4789728449632973350_n

Ce simți când lumea te aplaudă?

În primul rând sunt fericit să-i văd acolo, la concert. Apoi, cel mai fericit sunt când îi văd fericiți,  deconectați de probleme. Îi iubesc liberi, independenți, OAMENI.

Ai emoții? Cum se simt?

Ca noi toți.

Ce frici ai tu?

Mi-e cam frică de eșec. Mi-e frică de arme nucleare, de efectul nostru asupra propriei planete, de viitor, cred că tuturor ne este…

26168800_1607434672681936_6202711493330445069_n

Vitalitatea gânditoare, aprigă și nu de puține ori visătoare, îi dau lui Ștefan un plus chiar și atunci când conversația se îndreaptă înspre cele mai banale lucruri. Adaugă o vervă, un accent, o întorsătură ce transformă discuția într-un sublim-paradoxal capriciu al autorului ce vorbește nu numai despre el că artist, ci, mai real, despre el că om.

Citești? Ce?

Cred că mi-ar fi mai ușor să îți spun ce nu citesc. Nu sunt cel mai mare fan al poeziei și îmi pare rău pentru asta, cred că undeva, pe parcursul meu în viață, ceva s-a întâmplat între mine și poezie. Poate faptul că nu sunt în stare să o scriu! Îmi plac cărțile care încearcă să găsească răspunsuri la întrebările mele. Cărțile lui Yuval Harari, Dumitru Constantin Dulcan, sunt multe exemple. Îmi place enorm cum scrie Pleșu, îl ador! Îmi place și vocea să, aș ascultă cărțile sale audio 24/7, îmi pare soluția perfectă pentru traficul mizerabil din București.

 27973521_1649261218499281_5152761455994824615_n

Ce proiecte ai pe viitor?

Trebuie să cânt propria creație oricât am fugit de responsabiliatea asta. O datorez armatei de oameni care mi-au venit aproape în urmă mediatizării de la TV.

 

De trăit, când simți că trăiești?

         În fiecare secundă din viață mea.

 1234432_498157643609650_1928340999_n

Las ,pentru încheiere, cuvintele lui Radu Beligan, care, „Între acte”, vorbește despre actorul George Vranca și despre „ Acea inestimabilă casetă de vibrații, de inflexiuni, de trasăriri, de accente, care a fost glasul lui. Un glas care valora mai mult decât orice intrument muzical. Nu doar pentru că ar fi fost dăruit cu o superbă echipa de bemoli ale căror  acorduri și armonii vrăjeau, ci pentru că momentele de vârf ale ideii și sensibilitățîi răsunau cu o intensitate și o gravitate unice. Pentru că vocea lui era o cutie de rezontantă în care un proces spiritual sau sufletesc dobândea sensuri acute și accente dramatice. Și se întruchipa într-o transparență perfectă.”

 

… doar că, Ștefan, este prezent.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Majestate

aD1hZDMyNTJiN2JkOWYwZGE0ZDQ4NzM2MWI4ZjhiZDgwYQ==.thumb

Majestate,

 

Astăzi îți scrie un copil al Republicii

pe care tu, tăcut,

l-ai adoptat,

când ai ales să priveșți în urmă – țara-

care prea ușor te-a detronat.

 

Te-am cunoscut târziu,

când ți-am văzut privirea,

și-am înțeles că-n oglinda lor nu erai tu-

ci ei, oameni mici,

murdărind mârșav a ta lumină.

 

Știam doar că-ai fost un rege,

c-ai plecat c-un tren, departe,

Și c-ai lăsat aici,

sufletele noastre înghețate

de frigul ce-a a purtat un nume acru:

-comunism- .

 

Ne-ai primit, pe fiecare, acasă,

la tine, în castel,

dar Peleșul parcă n-avea viață,

te-aștepta și el.

 

Am fost bolnavi,

uscați de-a dreptul,

din lipsă de iubire.

Nimeni nu ne-a iubit,

nu am iubit pe nimeni,

iar sufletul nostru colectiv nu mai era demult

a ta știută Românie.

 

Dar ai venit de Paște,

și-am plâns atunci

de uimire,

iar disperarea iubirii regăsite

a fost leacul pe care România

îl va lua pentru totdeauna

cu sine.

 

Astăzi,

e doliu-un suflet,

iubit părinte-al meu,

pentru că știu c-o viață,

fără să mă cunoșți,

sufletul ți-a fost plin de mine,

de ei,

de noi,

mângâind umil pământul,

ce prea mulți spini ți-a dat,

când tu-ai plantat doar flori.

 

Astăzi,

eu sunt copilul tău,

iubit părinte-al meu,

Și-mi cer iertare pentru tot ce a fost

vreodată rău.

 

Astăzi,

eu sunt copilul tău…

Dumnezeu pentru… eternitate

200372_193803713992645_636416_n.jpg

“să fiu din voi măcar un zâmbet sincer

O lacrimă de bucurie,un gând frumos

Să fiu din voi măcar o amintire..”

 

Pe fundalul unui divin uman, decurge, cu mult extaz, o viaţă care e menită să iubească, să aducă linişte şi bunătate în juru-i, să respire frumosul si sa deosebească sublimul de comun.

El. Sorin Şaguna.

O viaţă pe care nu şi-a ales-o el, o viaţă care i-a fost dată, astfel încât, odată inspirată de ceilalţi, să nu mai poată fi expirată vreodată cu adevărat din suflet.

Cu trup pamanesc şi suflet ca de cer, Sorin a avut un contur aparte. S-a născut, parcă, din albastrul cerului, din trosnetul lemnelor arse, din puritatea sufletului şi din magia unui univers întreg. A furat de la toate câte ceva, s-a format frumos şi pur.

A perceput viaţă că pe un început de dragoste, un început de neant în care trebuie să te arunci pentru a-l simţi cu inima. Şi-a clădit pe frunte ţeluri şi dorinţe legate cu o puternică voinţă de bine şi de cunoaştere. A perceput viaţă că pe un început fad şi că pe un sfârşit ce aduce cu sine o doză imensă de sinceritate şi o exteriorizare ce atinge limitele imposibilului.

Sorin a fost un înger călător ce, poposit pentru o vreme aici, în catedrala încercărilor, a scirs pe zidurile acesteia un nou testament pentru o întreagă lume ce voia, precum el, să spargă cu adevărul şi dragostea vitraliile unui somn adânc. Deoarece, copilul de cer avea în privire lumea noastră toată.

Când o stea se mută, chiar şi în cer, acasă, şi-şi ia cu sine toată strălucirea trăită în uman în doar o secundă numită simplu, “viaţă”, nu este uşor de acceptat. Nu este uşor de înţeles. Şi, cu siguranţă, este imposibil de crezut.

A plecat grăbit. Lumina şi grabă au făcut parte întotdeauna din el. Dar, deşi şi-a recuperate aripile de cer, aici el este “tot mai viu”. A cules petalele veşniciei prin teatru, poezie, setea de oameni şi foamea de Dumnezeu, printr-un suflet cu o aura de divin.

A zburat pe tărâmuri demult uitate, s-a avântat pe fundul oceanului indiferenţei pentru a descoperi păsarea, şi a legat cu fir subţire de mătase părţi de suflete dispersate în comun.

A plâns pentru că lacrimile lui să ude pământul ce avea, mai apoi, să dea roade. A zâmbit pentru toţi cei care erau că el. A iubit şi a creat frumosul din propriul suflet, a dat culoare şi vivacitate propriilor dorinţe ce au fost topite în eternitate.

A trăit frumos şi i-a ajutat şi pe ceilalţi să o facă. Astăzi, el s-a făcut stea. A lăsat în urmă un TOT îmbrăcat într-un suflet cât un întreg Univers. A lăsat în inimile celor ce au primit darul de a-l cunoaşte nu doar un gol postum, ci, mai degrabă, siguranţă unui “sfârşit fără încheiere”.

Ne-a lăsat crezul sau de suflet: drogul vieţii e iubirea, aventura şi eroul ce stă scris în fiecare dintre noi. Şi,mai mult decât orice, amintirea unei bucăţi de rai ce şi-a dus viaţă în uman..

 

Ţie,Sorin, ţi-aş spune atâtea.

Le las pe toate pentru nopţile luminate de vreo stea călătoare. Până atunci, mă rezum la atât: Te iubesc. Şi-ţi mulţumesc, suflete blând, pentru că în fiecare seară adorm ştiind că am “un înger pe umăr”…

Despre suflet și talent – ea, Letiţia Vlădescu ❤

***

Vine un timp când dispar modele, când se schimbă epoca. Vine un timp când se pierd cheile. Atunci supravieţuiesc şi ies în faţă oamenii-poveste care aduc în fluviul lumii sensibile vibraţia unei idei sau a unei mari pasiuni.

Aşa este Letiţia Vlădescu. Omul, actorul, femeia care poate fi definită de forţa unui singur cuvânt. Scris mare, bolduit, cu majuscule. Sau, dimpotrivă, scris simplu, mic, pe marginea unei foi de un alb imaculat. PASIUNE.

19441489_10211757316421207_786436639_n

Astfel, totul arată în jurul Letiţiei Vlădescu ca excepţionale daruri de sensibilitate şi talent, ce au fost dominate, călăuzite de o voinţă proprie de a crea peste orice improvizaţie, peste orice diletantism.

Am cunoscut-o pe Letiţia când nu ştiam despre ea decât că e actriţa care are magie în paşi atunci când merge pe scenă. Actriţa care poate să nască emoţie acolo unde nu este nimic, urmând grăbit să o materializeze în ceva ce aproape poate fi atins de tine, spectactator, din public. Actriţa cu o paleta incredibilă de nuanţe care nu îi oferă doar autenticitate şi credibilitate, ci şi acel “ceva” ce te aduce din nou şi din nou pe scaunul vreunei săli de teatru, din dorinţa de a o vedea şi revedea. Am cunoscut-o pe Letiţia atunci când nu ştiam nimic despre ea ca om.

19489634_10211757369862543_856786067_n
Politik.On; regia Radu Iacoban

Astazi, o putem vedea pe scena Teatrului Metropolis (Peretele, 7 dintr-o lovitura, 10pentru NY -toate 3 de Lia Bugnar.

Hagi Tudose de Barbu Ștefănescu Delavrancea -regia Dan Tudor

Procesul caprei cu un ied – de Radu Iacoban -regia Radu Iacoban),

La Teatrul de Comedie (Emancipare de Radu Iacoban- regia Radu Iacoban)

La Teatrul Național de Opereta „Ion Dacian” : Bonjour, bonne nuit Paris! regia : Dana Rotaru

La POINT : Politik.On desigur de Radu Iacoban.

19512109_10211757370062548_114324107_n
Peretele; regia Lia Bugnar

***

Crescută într-o familie de muzicieni, Letiţia a dat şah-mat destinului când a renunţat la o carieră strălucită în muzică, şi a înlocuit studiul viorii cu… actoria.

Spune-mi de micuţa Teodora Vlădescu şi cum a devenit Letiţia Vlădescu.

Nu am mai vrut sa fac muzicã. Am vrut sã fac teatru. Nu stiu de ce.”

 

8DF14481-A759-4522-AEC3-2BF6A74BBA24
Le salon des enfants terribles; Jean Cocteau

Cum eşti tu, Letiţia Vlădescu? Cât le-a îndepărtat sau dimpotrivă, cât le-a apropiat timpul pe cele două părţi ce, din punctul meu de vedere, formează un întreg atât de plin şi de complex?

Regret tare cã par atât de complexã. E Greu de cãrat în spate aceastã tipologie impecabilă.

 

Esti curajoasă, Leti? (Doamne, DA, eşti…!!!)

Nici vorba.

Sunt o lașă.

***

Firea proteică, mereu în schimbare, cu alte feţe dar parcă cu aceeşi energie e dublată de adâncituri sufleteşti greu de portretizat, de calmul sufletesc al unui om ce a înţeles şi a luat multe de la viaţă şi care îi dă astăzi la schimb, magia pe care a primit-o: aceea de a face oamenii, după bunul plac, să râdă sau să plângă, să creeze emoţii acolo unde ele nu sunt sau să le amplifice pe cele deja născute.

19489536_10211757370502559_1381203618_n

Cum ai ales drumul ăsta, de care cred că ştiai că poate deveni foarte îngust, şi totuşi ai continuat să mergi în linie dreapta şi astfel să te intersectezi cu destinele atâtor spectatori…şi să le dai puţin din tine.

A fost greu și destul de urâțel până acum, să știi.

Cum se croieşte un drum de actor? Cât talent şi câtă muncă?

Habar nu am. Eu baletez de ceva vreme prin viaţă şi cu siguranţă ştiu din ce în ce mai puţine lucruri. Am rămas tot cu munca tinereţii mele.

Ce cauţi tu în meseria asta? Ce vrei să atingi?

As vrea sa știu ca am ales bine atunci cand a trebuit sa aleg.As vrea sa știu ca nu am greșit. Că nu am greșit fata de mine.

19458096_10211757346821967_463982865_n
Politik.On; regia Radu Iacoban

…iar în timp, teatrul a ajuns să însemne “tot”.

***

Contrastul dintre apariţia ei caldă şi strălucirea conversaţiei, dintre prospeţimea chipului şi asumarea profundă a gestului îi dau un farmec la care nu poţi rămâne insensibil. Sub calmul aparent simţi o febră, din vorbirea măsurată ţâşneşte câteodată o flacăra, din dominarea socotită se degajă exuberanţe intempestive. Iar în privirea directă, apare câteodată un joc de lumini şi umbre.

19433735_10211757369982546_1367407552_n
Politik.On; regia Radu Iacoban

Pe scenă, Letiţia ascunde inepuizabile resurse de generozitate “Vă dau tot! Nu ma interesează sa ma prefac Si sa mimez nimic. Plus că oricând pot cânta cele 24 de capricii de Paganini. Abia asta e dureros.” Astfel încât lumea ei, odată inspirată, nu va mai putea fi expirată vreodată cu adevărat… din suflet.

Ai emoţii?

Foarte mari . Dar mie tot timpul îmi bate inima. Tare. Foarte Tare.

Dar, odată coborâtă de pe scenă, Letiţia rămâne Omul antrenat de frici şi nelinişti “Îmi e frica de tot ce se întâmpla intr-o măsura mai mare sau mai mică . Depinde de caz. Dar frica ma însoțeste destul de des. “,  cât şi de o mare şi profundă capacitate de a iubi. “Îmi plac oamenii dar cel mai mult îmi plac câinii și caii.

Singurul loc unde sunt norocoasa e capitolul : oameni. Am întâlnit, am cunoscut și am iubit cei mai minunați oameni. Și la rândul meu simt că sunt iubită și am fost iubită. Am fost iubită de colegii mei, am fost respectată, am respectat, dar cel mai important este ca prietenii mei și oamenii cu care am lucrat,m-au format ca om. Și au făcut-o doar prin iubire.”

19433840_10211757369782541_1429781683_n
Politik.On; regia Radu Iacoban

***

Letiţia Vlădescu este omul care crede că lucrurile nu ţi se cuvin, aşa, pur şi simplu. Trebuie să munceşti pentru absolut tot. Este omul care comunică des cu oamenii care vin la teatru să o urmărească. Şi, în final, Letiţia este omul care, la sfârşitul unui spectacol de teatru, se apleacă şi atinge scenă cu un deget, simbol tăcut al respectului pe care îl poartă oamenilor din faţa ei.

Ai sufletul sincer dezgolit în faţă publicului. Te-am văzut. Cum reuşeşti? Te pune lucrul asta faţă în faţă cu tine de fapt?

Nu am de ce să ascund cât de nesigura sunt de aproape …tot in viața asta.

Ce simţi când lumea te aplaudă?

Mă bucur dar nu le merit tot timpul.

19441325_10211759653679637_1860712091_n
Procesul caprei cu un ied; regia Radu Iacoban

Eşti dură cu tine?

Da. M-am lenevit , m-am prostit și nu am făcut nici pe sfert din ce trebuia sa fac și asta e numai vina mea.

Ce simţi când joci? E un soi de conştienţă mascată sau e o părăsire totală a realităţii?

Simt că in sfârșit sunt prezentă și vie in viața asta. Aici , acum, așa cum e ea scrisă.

Sunt acolo….cu oamenii aia pe scena și sunt atenta și îi văd real, îi ascult, îi simt, răspund . E simplu. Nu o fac de una singura.

FullSizeRender
Hedda Gabler; regia Ciprian V. Nechita

Povesteşte-mi te rog de rolul tău preferat şi mai ales ce îl face să fie aşa.

Hedda Gabler.

Pentru că …EU sunt un pescăruș.

***

Chiar şi când nu e pe scenă, Letiţia nu se depărtează prea mult de artă, fie că vizionează vreun spectacol, “Merg la teatru. Des! Ca spectator. Și iubesc mult chestia asta.” sau că citeşte o carte. “Citesc tot. De la Biblia in diverse traduceri pana la Freud, Jung, Goethe , Schiller, Kant, Rousseau,Tolstoy ( jurnalul lui mi-a plăcut de fapt cel mai mult ), Laozi , insa nu am mai citit de ceva timp beletristica, romane, povestiri , literatură pentru că a fost prea mult in anii de tânără adolescentină. mai mult filozofie, istorie, chimie, psihologie, îmi plac jurnalele un pic autobiografice așa,îmi place sa citesc . Ce consider eu că trebuie să citesc.”

Dacă te-ar scrie un dramaturg/ scriitor, cine ar fi el?

Ricky Gervais și Radu Iacoban.

19489321_1530351773687567_27659847_n.jpg
Emancipare ; regia Radu Iacoban

***

Letitia e născută iarna, chiar în preajma Crăciunului. De aici a împrumutat, probabil, amestecul de putere și fragilitate de care te lovești la o privire puțin mai atenta. De candoare și forța deopotriva. Și e un om care zambeste mult. Nu am stiut niciodată cât o face pentru ea, cât am simțit ca  o face pentru ceilalți. Iar ochii ; mari și negri, ochii plini ce te întâmpină de îndată ce-o privești sunt martorii tacuti ai faptului ca un actor complet poate fi recunoscut, nu doar atunci când vorbește, ci mai degrabă  atunci când cuvintele nu ii mai folosesc drept mijloc.

19458110_10211757370022547_1981120757_n.jpg

Ce te motiveaza?

Tot ce are un sens.

Și serialul #ainostri.

pageeeeeee
Ai Nostri

 

Ce îţi doreşti de la viaţă, de fapt, Leti, ca OM?

Îmi pare rău, nu știu.

IMG_2715.JPG

***

Astfel, nu e mult când spun că Letiţia ar putea fi creionată, la fel de bine, în cuvintele lui Emil Cioran din “Sfârtecare”, sau, mai degrabă, de persoanejele cărora le dă glas şi suflet de acolo, de pe scenă.

“Dar nu mai mult decât viaţă, căreia-i este, dacă se poate spune, replică. Nicio înclinaţie către abstracţiune, niciun stigmat al superficialului, ci doar o permanenţă la nivelul imediatului, pentru că este, fără seamă, spirit prin simţurile sale, şi dacă e vreodată nedrept, nu-i niciodată neadevărat. Marele sau atu? Nu ştia că are geniu, nu cunoştea acest caz limită al existenţei sale. Nimic nu-l stânjenea, nimic nu-l tulbura, se năpustea, se lasa dus de frenezie fără să-şi inventeze scrupule sau reţineri. O sensibilitate ecuatorială, pustiită de propriile-i revărsări, incapabilă să-şi impună acele stavile ce pot opri emoţiile ce se nasc din reflecţie sau din retragerea în sine. Niciun plan, doar un contur clar definit al unui om ce a ales – pentru ceilalţi- să nu mai fie om, ci puţin mai mult de atât.”

***

19433788_10211757370982571_461656147_n.jpg

În final, Letiţia face parte din acei Oameni-poveste a căror portretizare nu se poate realiza pe deplin în cuvinte. Totul ar fi doar o încercare vagă, o schematizare pe care realitatea o depăşeşte, un stop-cadru care – într-o secundă- a dispărut şi s-a transformat în cu totul altceva. Din acei oameni de care, odată fascinat, te agăţi fără să ştii că nu mai există cale de întoarcere- iar ei vor continua să îţi dea, mai mult şi mai mult, fără oprire, până vei ajunge tu însuţi să te întrebi de unde un asemenea preaplin sufletesc. Un om care a luat totul de la viaţă, şi a dat mai mult decât atât. A dat lumii propriul destin, cu o conştienţă şi cu o ardere greu materializate în uman- dar, în final, posibile. Iar lumea a îmbrăţişat acest destin. Şi i-a zâmbit.
Citește mai mult

ARTĂ la Cuibul Artistilor ❤

În exerciţii de admiraţie, Emil Cioran spunea cum ~Ne-am întâlnit doar de trei ori. E puţin. Însă extraordinarul nu se măsoară în termeni de timp.~

Eu cu Ei ne-am întâlnit de trei ori. Ne-am întâlnit datorită lui ~Nunzio~, ne-am întâlnit odată cu ~Cine sapă groapa~ şi, cel mai recent, ne-am întâlnit pentru ~Artă~.

Şi aici vreau să ajung. La Artă. Piesa scrisă de Yasmina Reza ( şi regizată magistral de Victor Țăpeanu) este trasformată de cei de la Cuibul Artiştilor într-o întâlnire a ta… cu tine însuţi.

Pentru că, înainte de toate, Cuibul Artiştilor nu e un loc oarecare. E un loc ce aprinde parcă lumina în oameni. Un loc care amplifică fiecare emoţie şi, acolo unde nu e, o creează. Un loc în care sentimentele se materializează, le poţi vedea, le poţi auzi, şi în final, le poţi simţi cu o acuitate ce trece de orice barieră a firescului. Cuibul Artiştilor este locul care m-a învăţat că “a da” este câteodată sinonim cu “a iubi”. Şi asta fără a aştepta nimic la schimb, ci, dimpotrivă, cu dorinţa permanentă de a fi bun, tot mai bun, cât mai bun, astfel încât oamenii să-ţi primească munca şi să o interiorizeze, să o facă a lor, a noastră, a mea.

Cuibul Artiştilor este locul care arde pentru oamenii care se lasă arşi. Care pătează suflete de om cu emoţie şi căldură, cu bun-simt, cu frumuseţe, cu teatru, cu ARTĂ.

18301713_1443042862669939_6580359952083955104_n.jpg
Victor Țăpeanu, Vlad Basarabescu, Frederic Negrescu in Artă

Spectacolul Artă traduce perfect umorul bine dozat, ferit de orice vulgaritate, fructificând scenic comicul situaţiilor ce pare că se amplifică de la o secundă la alta, totul fiind dublat, în fapt, de o parabolă frumos creionată, între etic şi ludic, de psihanaliza relaţiilor dintre personaje, de tensiunea şi ritmul alert ce par că dirijează întreg universul scenic.

Trei prieteni. Un tablou. Mult Alb. Şi concepţia fiecăruia despre ce înseamnă Arta. Frustrare. Haos. Elitism şi snobism. Diferenţe. Trăiri.

Sunt doar câteva dintre cuvintele ce par a se învârti frenetic în jurul spectatorului. Astfel, Artă analieaza 3 tipolologii umane. Trei prieteni, discută despre artă, după ce unul dintre ei cumpără un tablou alb în schimbul unei sume exorbitante. Textul inteligent gradează, în fapt, conversaţia înspre problematizarea relaţiilor dintre cei trei, lăsând în urmă câteva întrebări sănătoase la care spectatorul este invitat, indirect, să îşi răspundă sieşi.

Textul aduce la rampă, în primul rând, actorii. Victor Țăpeanu, Vlad Basarabescu şi Frederic Negrescu au puterea de a naşte o mostră de autenticitate pură, dublată de bucuria de a fi pe scenă şi de a oferi, dintr-un preaplin sufletesc şi celorlalţi.

Situaţiile se schimbă din trei în trei minute, dacă nu şi mai repede. Şi actorul şi personajul sunt puşi în situaţii limita. Astfel, atât prin gesturi şi asumare scenică, prin intensitatea trăirilor şi puterea de a le traspune scenic, dar şi prin capacitatea de a naşte emoţii veridice, Artă te face pe ţine, că spectator, să te modelezi în funcţie de personajul din faţă ta, să îi intuieşti trăirile, să le accepţi, să le înţelegi, şi, în final, să te imaginezi în locul lui, animat de propria istorie pe care o aduci cu ţine şi o aşezi pe scaunul din faţă scenei.

Suflet înaripat de idealuri nobile şi îndrăzneţe,însoţit de capacitatea de a le traduce de fapt. Asta ar trebui să fie un om.”

Şi poate că, într-adevăr, citatul scos dintr-o carte de psihologie se aplică şi în cazul teatrului. Iar eu, în Artă, le-am găsit pe ambele. Atât omenia cât şi capacitatea de a pune artă, cu tot ce aduce ea, în sufletele oamenilor. Şi poate puţin mai mult de atât: iubirea actorilor de a face teatru, căldura şi bucuria pe care fiecare spectator o va simţi, dacă vor avea curiozitatea să afle, într-o seară, la Cuibul Artiştilor, despre relaţia de prietenie dintre trei oameni ce, pe nesimţite, printr-o “joacă serioasă” între dialog şi monolog reusesc să esenţializeze natura umană…

Ps. Artă se mai joacă pe 15,17,18 MAI ~ 19:00 // 21:00 la Cuibul Artiştilor. Mergeţi! Şi garantez că veţi pleca de acolo mai bogaţi.